Un copil ar trebui să aibă dreptul să fie copil. Dar uneori, în familie are loc o inversare subtilă a rolurilor. Adultul  începe să se bazeze pe copil ca și cum ar fi partenerul, psihologul, asistentul sau chiar un „salvator”. Astfel are loc parentificarea – o situație în care un copil își asumă anumite acțiuni care, în funcție de vârsta și rolul său, ar trebui să aparțină părinților săi. 

Parentificarea este împărțită în două tipuri. 

I. Parentificare instrumentală În acest caz, copilul își asumă responsabilitățile practice și zilnice ale unui adult. De exemplu:

• are grijă de frații mai mici în locul părinților lor;
• gătește, face curățenie și face treburi casnice;
• rezolvă independent problemele casnice;
• îi ajută pe părinți cu probleme financiare sau organizatorice;
• devine efectiv responsabil pentru funcționarea familiei.

Important: participarea unui copil la treburile casnice este normală în sine. Problema începe atunci când nivelul de responsabilitate nu este adecvat vârstei, iar copilul își asumă, în esență, rolul parental.

II. Parentificare emoțională

Aici, copilul devine un sistem de sprijin emoțional pentru adult. El ascultă preocupările mamei sau ale tatălui, își consolează părintele după conflicte, încearcă să mențină moralul părinților și mediază între ei. Li se poate spune:

• „Ești singurul care mă înțelege.”
• „Nu am cu cine să vorbesc.”
• „Nu o supăra pe mama; trece deja prin momente dificile.”

Treptat, copilul învață să monitorizeze starea emoțională a adulților și simte că bunăstarea lor depinde de el. Parentificarea emoțională poate fi deosebit de subtilă. 

Copilul poate părea foarte independent, calm și grijuliu. Înțelege bine sentimentele celorlalți, este suportiv și rareori cauzează probleme. Dar în spatele acestui lucru, poate exista o convingere: „Trebuie să am grijă de ceilalți. Sentimentele mele pot aștepta.” 

Care sunt riscurile parentificării la vârsta adultă?

• Hiperresponsabilitate. O persoană se obișnuiește să fie responsabilă nu doar pentru sine, ci și pentru sentimentele, deciziile și viețile celorlalți.
• Dificultăți cu propriile dorințe. Dacă, în copilărie, era important să anticipeze nevoile celorlalți, devine dificil să înțeleagă: „Ce vreau?”.
• Vinovăție pentru refuz. A spune „nu” poate fi simțit aproape ca o trădare: „Dacă nu ajut, atunci sunt rău.”
• Incapacitatea de a se relaxa. Chiar și atunci când totul este obiectiv în regulă, un sentiment intern poate persista: ceva trebuie controlat, prevăzut sau corectat.
• Dificultăți în relaționare. Un copil cu părinți alege adesea rolul celui care salvează, susține și „duce” relația pe umeri.
• Epuizare emoțională. Pentru că a fi puternic pentru toată lumea nu înseamnă a avea o rezervă infinită de resurse.

Și cel mai important: parentificarea nu înseamnă neapărat că părinții au fost răi sau nu și-au iubit copilul. 

Uneori, adultii se află ei înșiși în circumstanțe dificile și pur și simplu nu observă cum încep treptat să se bazeze prea mult pe copilul lor. Dar un copil nu trebuie să devină un „mic adult” pentru a merita dragoste.

 La vârsta adultă, recuperarea începe adesea cu o întrebare foarte simplă, dar neobișnuită: „Este aceasta cu adevărat responsabilitatea mea – sau încerc doar să am grijă de toată lumea din nou, așa cum obișnuiam sa fac deseori?” 

Maturizarea nu înseamnă să ții totul și toate sub control. 

Poate ar fi  mai înțelept să-ți permiți să nu fii responsabil pentru toata lumea.