Când dragostea celuilalt te obligă. Găsim adesea în relațiile sexuale presupunerea eronată că, pentru celălalt, dragostea este o obligație. 

Dacă privim în jur şi dacă ne observăm pe noi înşine, vedem că foarte frecvent comitem eroarea să credem că persoana iubită, prin simplul fapt de a fi iubită, ne este obligată.  

Această eroare pare să fie întrucâtva inclusă în întregul nostru mod de a privi lucrurile. Ea îşi are originea în copilărie şi în relațiile cu familia, unde, într-adevăr, dragostea este aproape echivalentă cu obligarea celuilalt. La adult, este o rămășiță din copilărie. Excesele ce rezultă sunt concentrate în jurul gândului: „Fiindcă te iubesc, trebuie să faci asta şi asta”. Prin urmare, este adesea adus un ton mult mai aspru în relațiile persoanelor care îşi sunt cu adevărat devotate una alteia. 

Nevoia de putere a celui care, pe baza intensității dragostei lui, vrea să-l atragă pe celălalt în aranjamentul său impune ca paşii, exprimările, realizările etc. celuilalt să se desfăşoare conform dorințelor lui, fiindcă „el iubeşte acea persoană”. 

Asta se poate transforma cu uşurinţă în tiranie. O urmă a acesteia se găseşte poate în fiecare relație de dragoste. Astfel, vedem că acelaşi factor răzbate prin viaţa amoroasă a omului şi că, de altfel, duce întotdeauna şi la perturbări ale tovărăşiei: lupta pentru putere şi superioritate personală. Într-o comunitate umană, trebuie respectată libertatea individualității personale într-atât încât să-i fie lăsată celeilalte persoane libera alegere. Cel care luptă pentru superioritate personală nu poate întreţine legătura cu o comunitate. Nu doreşte să-şi găsească locul în întreg, ci doreşte subordonarea celorlalți. Prin urmare, firește că tulbură armonia în viață, în societate, printre semenii săi. Din moment ce, prin natura sa, nimeni nu dorește să fie permanent pus la jug, acele persoane care luptă până şi în relațiile lor de dragoste pentru putere asupra celuilalt întâmpină în mod obligatoriu dificultăți masive. Dacă își mențin înclinația spre îngâmfare şi superioritate în viața lor sexuală, ei trebuie să caute un partener care pare că se supune sau trebuie să se lupte cu unul ce caută superioritatea sau victoria la rândul lui sau că răspuns la această situație. În cazul supunerii, dragostea se transformă în sclavie; în al doilea caz, va avea loc o luptă pentru putere continuă, reciproc distructivă, prin care nu se va ajunge niciodată la vreo armonie.

Potrivit normelor noastre, e de așteptat ca îndrăgostirea să se nască între persoane care sunt, social şi prin educația şi pregătirea lor pentru viață, cei mai potriviți. Pretendenții ale căror alegeri deviază de la aşteptările generale sunt în cea mai mare parte persoane care se raportează la problema dragostei cu o ezitare extremă şi cu prejudecăți, care se tem de partenerul lor sexual şi, astfel, caută un partener despre care presupun că are mai puțină putere şi forţă. Este, desigur, posibil ca cineva să devieze de la normă dintr-un sentiment de forţă. Însă de cele mai multe ori se întâmplă din cauza slăbiciunii. O asemenea alegere le pare unora dintre aceşti indivizi precauți o soluție extrem de fericită, neînțelegând că intenția lor ultimă este să-şi ascundă motivele mai profunde prin dragoste şi sexualitate şi fiind convinşi că numai Cupidon are de-a face cu asta. Dar, ca regulă, o astfel de relație ia o întorsătură neplăcută şi are multe dezavantaje – nu că partenerul „superior” intelectual sau social ar fi dezamăgit sau că ar apărea dificultăți de natură socială când partenerul „inferior” nu ar îndeplini anumite cerințe ale familiei şi ale vieţii sociale. Aceştia şi alţi factori externi ar putea fi eliminaţi şi depăşiţi, dacă intenția ultimă a partenerului superior” ar putea fi realizată. Dar, în mod ciudat, partenerul „inferior” este cel care nu tolerează vreme îndelungată să-şi vadă exploatată slăbiciunea. Chiar dacă nu înțelege ce se întâmplă, el nu poate totuşi să scape de sentimentul că se abuzează de neajunsurile lui. Din acest sentiment recurge la un fel de răzbunare; va încerca să demonstreze că nu este cu nimic mai prejos decât celălalt. Sunt multe cazuri evidente de acest tip. Frecvent, o fată tânără, rafinată, deosebit de inteligentă se aruncă în braţele unei persoane insignifiante, adesea imorale, uneori poate cu ideea de a salva din ghearele alcoolismului, jocurilor de noroc sau indolenței un bărbat pe care pare că îl iubeşte. Niciodată până acum nu au fost salvați asemenea oameni prin dragoste. Această acţiune eşuează aproape cu regularitate. În toate circumstanțele, partenerul „inferior” se simte oprimat de plasarea sa într-o poziție inferioară. Nu te lasă iubit și salvat fiindcă forțele determinante ale atitudinii sale de viață sunt destul de diferite şi nu pot fi recunoscute de inteli- gența obişnuită, de common sense”. Poate că a renunțat cu mult timp în urmă la speranța de a reuşi vreodată ceva şi, în fiecare situație în care cineva îi cere ceva, el vede un nou pericol că presupusa lui inferioritate să iasă la iveală. De asemenea, multe persoane sunt interesate doar de parteneri cu deficiențe fizice sau cu mult mai în vârstă. 

Aceste cazuri ne atrag atenţia pe bună dreptate şi necesită o explicație. Găsim uneori o explicație firească ce se arată într-o situație specifică. Dar chiar şi atunci, această înclinaţie corespunde întotdeauna unui stil de viață de a urma calea minimei rezistențe. Dorința de prădător. Alte persoane se îndrăgostesc aproape exclusiv de parteneri care sunt deja implicați într-o relație. Acest fapt ciudat poate să dezvăluie diverse intenţii. Ar putea să însemne „Nu” cu privire la cerințele dragostei, lupta de a atinge imposibilul sau un ideal de nerealizat. Dar ar putea şi să însemne „dorința de a lua ceva de la altcineva”, o trăsătură transferată în sexualitate de la stilul de viață. Biografiile persoanelor celebre arată că, în cultura noastră complexă, oamenii cresc având o dorință extraordinară să fure, să ia de la altcineva. 

Năzuința pentru o femeie căsătorită duce întotdeauna şi la alte acțiuni în speţă, la confiscarea obiectului dragostei – cu toate că aceasta este frecvent deghizată în forma cea mai nobilă. Se pare că Richard Wagner făcea parte din acest tip. Aproape toate creațiile sale lirice conțin înțelesul, implicația, că eroul doreşte o femeie care aparține deja altuia. Şi propria viață a lui Wagner prezintă această caracteristică.

Bibliografie: ALFRED ADLER

COOPERAREA ÎNTRE SEXE DESPRE FEMEI, IUBIRE ȘI CĂSĂTORIE