Ceea ce se întâmplă în cabinetul psihoterapeutului de multe ori este greu de descris în cuvinte, fiindcă esența adevărată nu poate fi transmisă. Iar cum apare procesul de schimbarea, resetare, însănătoșire este o taină, o enigmă vie care rămâne dincolo de cuvinte.

Terapeutic este însăși procesul prin care trecem, iar cele două persoane, terapeutul și pacientul, oferă toate condițiile ca acest proces să aibă loc și să se dezvolte.

Psihoterapia presupune un angajament activ atât din partea terapeutului, cât și din partea pacientului.

Primul informează în legătură cu tulburarea psihologică, răspunde întrebărilor pacientului, oferă recomandări în legătură cu viața cotidiană, oferă instrumente terapeutice pentru schimbare, conduce exercițiile, încurajează, consolidează după fiecare etapă…

Cel de al doilea se informează, întreabă, trece prin procesul schimbării, și notează progresele și eșecurile, își face exercițiile de expunere, își gradează nivelul de anxietate, începe să-și asculte gândurile, învață să-și identifice cognițiile negative, scenariile sale catastrofice, utilizează relaxarea etc.

Acest efort terapeutic necesită deci energie, motivație, implicare atât din partea celui care tratează, cât și din partea celui care este tratat, acesta din urmă dând dovadă de perseverență, de răbdare și de curaj pentru a-și înfrunta temerile, schemele, evitările sale obișnuite.

A trata și a te simți însoțit în terapie începe prin a asculta și a fi ascultat. Această ascultare este în mod special importantă, iar pe parcursul ședinței întreruperea pacientului pentru a clarifica noțiuni sau temeri, considerații fundamentale, demonstrează atenție și interes din partea terapeutului.

De obicei nu putem afirma cu tărie de la începutul terapiei cu ce fel de problemă ne confruntăm sau mai bine zis care este problema reală cu care a venit clientul în terapie.

De exemplu, dacă este vorba despre neîncrederea în sine, este o problemă ce ține de o anumită situație sau este o problemă ce ține de dezvoltare personală. Posibil ca această problemă să-și găsească rezolvarea în cadrul câtorva ședințe sau pot fi necesari ani de zile, fiindcă ceea ce consideră pacientul ca fiind neîncredere în sine poate fi doar „vârful aisbergului”.

Sau dacă vom vorbi despre atacurile de panică, dacă lucrăm intens în câteva luni putem scăpa de ele, iar dacă descoperim că la bază mai sunt și alte mecanisme care susțin procesul, atunci lucrurile nu par a fi chiar atât de simple. De la bun început pot menționa că traseul inițial în psihoterapie se mai poate schimba pe parcurs. Iar acest lucru poate însemna că terapia decurge cu succes.

Procesul terapeutic este concentrat pentru a căuta părțile necunoscute din interiorul nostru. Dacă ați cunoaște de la bun început ce căutați, atunci nu ați mai aduce nimic nou în rezolvarea problemei. Dar dacă știți de la început ce căutați, însemnă să căutați partea cunoscută deja. Acesta este motivul pentru „cercul recurent al evenimentelor” este una dintre principalele caracteristici ale profilului de personalitate de lucru. În scopul de a rupe acest ciclu, este necesară transformarea individului, lucru care necesită timp și efort; și bani de la sine înțeles.

De cele mai multe ori clientul nu conștientizează ce înseamnă să  „îți rezolvi o problemă”  uneori acest lucru poate însemna să-ți schimbi chiar cursul vieții.

Cu toții ne dorim fericirea, de multe ori fără să observăm că fericirea nu constă în deținerea banilor, afacerilor cu oameni și lucruri. Fericirea – este abilitatea de a te simți fericit. Fericirea este o modalitate de a experimenta și conștientiza tot ce se întâmplă cu tine.

Reiese de aici că fericirea nu depinde de anumite situații concrete, ci este mai degrabă determinată de modul în care ai trăit experiența. Cu alte cuvinte perceperea fericirii ține de structura internă a personalității. Îți permite oare structura ta interioară să trăiești starea de fericire sau nu?

Problema nu constă în faptul că nu aș cunoaște ce îmi este necesar pentru a fi fericit, ci constă în faptul că nu știu cum să ajung la acest lucru, faptul că nu mă pot simți fericit și împlinit indiferent ce aș primi. Astfel viața îmi arată în mod exemplar nu cu ajutorul cuvintelor, ci prin acțiuni că problema de fiecare dată nu se află în exterior, ci în interiorul persoanei. Fiindcă anume astfel este făcut omul, căruia nu îi este permis să facă un lucru, dar care ar putea face cu ușurință altul.